| Tezaurul dinȘcheii Brașovului | StăpânulPorții | Românii maridin Șchei | Sărbătoarefără sfârșit | Junii înpoezie |
Hora Junilor:
Păstrătorul Șcheilor povestește:
Toată lumea cunoaște acest obicei datorită defilării teribile din prima duminică după Paști, când vin din munți călări, cu buzduganele în mâini, cu steaguri de luptă, îmbrăcați cavalerește, cu caii împodobiți ca pe timpul antic. Sunt 7 grupuri de juni: în fiecare localitate din țara asta sunt cetele de feciori, de obicei una singură pentru fiecare localitate. Când localitatea este mai mare atunci ea se împarte în ceata de sus și ceata de jos. Noi avem 7 grupuri fiecare cu semnificația sa. „Junii tineri” nu este un pleonasm, june nu înseamnă tânăr ci bărbat. Aceștia sunt cei necăsătoriți. După căsătorie se numesc junii bătrâni. Evident, tot obiceiul junilor cade în sarcina junilor tineri. Ei își desfășoară activitatea pe tot parcursul anului. Din păcate se știe numai de data de 25 martie când se iese cu surla la Vestirea peste sat. În ziua respectivă junele surlaş iese în Piața Prundului, trage din surlă în 4 direcții ale Brașovului, apoi urcă la crucea de pe coastă și iar sună în patru direcții. Începe apoi jocul strămoșesc - hora junilor, aruncarea buzduganului și așa mai departe. Vestirea din 25 martie coincide cu anul nou al dacilor. Apoi au loc ritualurile dintr-un calendar pe care și-l stabilesc ei dar în fiecare duminică este câte un moment festiv. În duminica Floriilor este parastasul junilor - sute de persoane se strâng în grădini dinainte stabilite și comemorează înaintașii consemnați pe steagul lor: au plăcuțe din argint cu numele înaintașilor pe care le dau la biserică pentru pomenire.
Pe vremuri în noaptea echinocțiului de primăvară porneau spre muntele Postăvaru. Mergeau 22 de km pe creasta munților, în primavară, în martie. Tot ce puteau transporta de la curte - cățel, purcel, copil, femeie, tot ce se putea duce. Stăteau toată noaptea pe vârful muntelui să aștepte Soarele de a doua zi. Când apărea, aruncau spre Soare cu tot ce aveau la îndemână, să nu le răpească vârcolacii soarele. Duminica, în piaţa Prundului se face horă și fiecare june aruncă de trei ori buzduganul în sus - ca o expresie a bărbăției din el. E mare rușine să-ți scape buzduganul pe jos. În joia Luminată, după Paște, se strâng în piața prundului după-amiaza și fiecare june tânăr este aruncat în țol, mai sus decât acoperișul. De obicei îl prind. Se știe că deja la 1508 se importau buzdugane iar la 1728 într-un document emis de juni către Judele din Brașov se vorbește de obiceiul din bătrâni și cere Judelui îngăduința de a trece prin grădina lui Țimen care fusese ocupată de autoritatea brașoveană.
La alegerea vătafului au obiceiul să meargă acasă la vătaf să chefuiască și pe la miezul nopții "pornesc la cățea" - adică se duc în grădina lui Țimen din Șchei, se dezbracă până la brâu și se bat cu ciomegele. Ei numesc asta "cățeaua" - dar este un joc de inițiere ca și aruncarea buzduganului peste cea mai înaltă creangă din pădure sau aruncarea buzduganului la horă.
Îngroparea vătafului: seara este vătaful legat pe o scară, bătut şi ținut toată noaptea legat. Dimineaţa pornesc cu el spre Valea Dracului, dacă pe drum găsesc un mușuroi de furnici sau o balegă, îl mai trec şi prin acelea, mai aruncă o găleată de apă pe el să-l mai înmoaie dacă a fost dur anul trecut, ajung la Valea Dracului, unul dintre ei se mânjește pe față și face pe Popa, altul pe Dascălul, cântă un prohod care numai prohod nu e și îl aruncă într-o groapă. Scopul era trimiterea fiului de domn la Zalmoxe după obiceiul dacilor. Ei nu știu exact de ce-l mai practică: așa a făcut taica moșu - și dacă eu nu fac ce a făcut taica moșu înseamnă că eu nu sunt cu adevărat june. Respectul pentru obicei este extraordinar, ei trebuie să facă lucrurile astea pentru că dacă nu le fac, nu este bine pentru ei.
Pentru juni, fiecare metru de pământ de la Pietrele lui Solomon este un simbol. Să vedeți cum își stabilesc exact zona meselor: asta e masa de la brașovecheni, asta e de la roșiori, de la dorobanți, de la albiori, de la curcani... sunt foarte bine stabilite locurile...
- Dar de ce au numele astea?
- De la 1877 simbolul independenței este purtat de trei grupuri: dorobanți, curcani și roșiori. Erau cele trei grupări de luptători pentru independența româniei. Transilvania nu a avut voie să participe la acest moment istoric și atunci, ca participare morală și-au luat uniformele de roșiori, de dorobanți și de curcani. Pentru că s-au desprins din roșiori, albiorii au purtat pe cap căciula lui Mihai Viteazul care era un alt simbol - cel al unității naționale. Pe toate steagurile lor este chipul lui Mihai Viteazul 4 din grupuri poartă căciula lui Mihai Viteazul. Brașovechenii - o parte din românii din Șchei, după ce cetatea s-a deschis în 1781, au pătruns în cetate, într-o zonă numită Brașovul Vechi, dar ei și-au păstrat tradiţiile din Șchei şi au constituit acolo grupul junilor brașovecheni dar când au loc sărbătorile, ei vin în Șchei, se duc la Pietrele lui Solomon, fac parte din acelaşi organ de existență și rezistență națională.
Obiceiurile noastre văzute și povestite de ceilalți:
Tezaurul din Scheii Brasovului
De sute de ani, primavara, Brașovul trăiește o sărbătoare rătăcita, parcă, dintr-un alt timp. Îmbrăcați în cămăși strălucitoare ca aurul, purtând în mâini buzdugane și peste piept tricolorul, cete de bărbați călărind armăsari ca-n povești defilează pe marile bulevarde ale orașului: Junii Scheiului. Fericiți să îi vadă, deși puțini le cunosc obârșia și povestea, brașovenii îi primesc bucuroși, cu urale și ploi de flori.
Dar cine sunt Junii? De unde vin? Cum de nu-și lasă să moară obiceiul, purtându-și caii prin civilizația mileniului trei? Fiindcă primăvara se presimte deja în aer și echinocțiul se pregătește sa aducă lumina soarelui pe pamânt, ne-am gândit că misterul Junilor ne va fi revelat acum, cu puțin înainte ca primii călăreți, îmbrăcați în cămășile lor zmeiești, să ia în copitele cailor străzile din Brașov.
Soare și ger. Turla Bisericii "Sfântului Nicolae" din Șchei stralucește gata să se spargă, decupată tăios pe cer. Un tricolor românesc stă încremenit la una dintre ferestre, într-o poziție ciudată, ca și cum s-ar fi oprit brusc din fâlfâit, rămânând așa, imobil, înghețat, ca într-o fotogramă de film. Am lăsat în urmă Poarta Ecaterinei, matusalemica boltă de piatră care desparte cetatea medievală a Brașovului de cartierul Schei. Și odată cu ea, trufia gotică a celei mai mari cetăți săsești din Ardeal, cu zidurile ei întărite cu turnuri și creneluri dințate. în fața mea, Scheiul deschide ulicioare de sat, străduțe romantice furișate printre căsuțe din alte vremuri, lipite una de alta, ghemuite parcă de frig, încremenite în nemișcare sub acoperișurile lor din țiglă cărămizie. Sunt în Prund, în fața bisericii ce pare să se spargă în bucăți. Fiecare muchie a acoperișului se decupează pe cer, ca și cum ar fi tăiată cu sabia. Urme de zapadă înabușă pașii puținilor oameni. Piața e pustie și timpul pare suspendat. O troiță mare strajuiește piața, privind spre biserica înaltă, cu tricolor. Fire nevăzute par să le lege pe una de alta, să le țină îmbrățișate. Zidurile troiței sunt jilave, ude, pictura abia se mai vede pe un strat de var scorojit. Dar înăuntru, crucea de piatră stă cuibarită ca într-o alveolă și pe cruce stă numele eroului Ilie Birt și al soției sale, Neacșa, alături de anul de grație 1738 de la Hristos. Pictura de pe ziduri nu mai este înghețată, nici scorojită, ci fierbinte și stranie, strângând în brațe aspra cruce de piatră. Deasupra plutesc niște îngeri pictați, figuri întrebătoare de sfinți populează pereții. Mă îndepărtez din nou și văd cum troița lui Birt și biserica stau față în față, privindu-se din porticurile de piatră, cum se susțin, cum se încurajeaza una pe alta, întinzând fire ciudate prin ger. Nimeni, în afară de mine, nu vede lucrul acesta. O bizară complicitate pare că există între cele două ființe de piatră, pe deasupra oamenilor și pe deasupra timpurilor moderne, ca și cum și-ar șopti una alteia un adevăr doar de ele știut. Cine își mai amintește în ziua de azi de legendarul Ilie Birt? Cine mai stă să scormonească trecutul acestor locuri tulburătoare, pline de amintiri ce vin din negura timpului? Scheiul pare să se stingă încet, cu tainele înca nedezlegate, precum culorile de pe crucea lui Birt. Mă indrept spre biserică, trec de portile curții ei uriașe, de cerdacul vechii cladiri care adăposteste muzeul primei școli românești, fac un tur de orizont, o pipăire discretă a atmosferei, arunc câte o privire în sus și cerul pare un sloi de gheață albastra. Cu siguranță, orice pasăre ar trece pe-acolo ar ramâne încremenită ca o insectă prinsă într-un cristal de chihlimbar. Știu că biserica este veche de sute de ani, că muzeele din spate ascund bogății inestimabile, știu că aici este locul în care s-au strâns amintirile Junilor și că singura posibilitate de a afla ceva despre timpurile vechi se află aici, și cu toate acestea, un sentiment teribil de decădere, de decrepitudine, de uitare indiferentă copleșește locurile acestea.
Intru în biserică apoi, și timpul se schimbă, ca și în troița lui Birt. Înauntru, gerul n-are nici o putere, lumina se filtrează prin ferestre înalte, e cald și observ că biserica pare de o mie de ori mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Sunt zeci de cotloane, de firide, de ascunzișuri, catapeteasma licărește stins, ca si cum s-ar afla sub o vraja, icoanele par ferestre catre lumea de dincolo, deschizături îmbietoare către ceea ce noi doar bănuim că există. Îmi spun că asta trebuie să fie poarta către ceea ce caut aici, în Schei, pe-aici trebuie să fie intrarea în timpurile vechi, în zona crepusculară a unui trecut pe care oamenii sunt pe cale să-l uite, să-l ignore, să-l piarda. Astăzi doar un cartier al Brașovului, Scheiul a fost cândva o așezare pur românească, o enclavă independentă și orgolioasă, înfiptă în coasta cetății săsești, o comunitate străveche, cu o conștiință de sine bazată pe o istorie milenară, cu rădăcini ce se pierd în negura timpului. Din biserica învăluită în licărul lumânărilor aprinse lângă icoane, le presimt pe undeva pe aproape, sunt sigur că ele există, că mai sunt încă urme care vorbesc despre un trecut fabulos, ascuns undeva între realitatea posacă și lumea de dincolo. Trebuie găsită doar calea, poarta către toate acestea și, dacă poarta aceasta există și dacă Scheii ascund un mister, atunci intrarea trebuie să fie pe undeva pe aproape. Nu sunt prima oara aici. Am mai fost și revin cu presimțirea că locul acesta ascunde o taină, că există ceva care-mi scapă, că dincolo de pitorescul colorat al străduțelor înguste, cu case înșirate ca mărgelele pe o ață, dincolo de șerpii de fier prinși în porți, de cișmelele cu mâner, de grădinile suspendate pe stânci, mai există ceva, un spirit al locului foarte prezent și foarte îndepărtat în același timp. Cum se explică altfel înfățișarea atât de străvechi româneascî a Scheiului, limba locului în care n-au pătruns nici un fel de cuvinte de dincolo de Poarta Ecaterinei, nici un fel de influență săsească sau ungurească, cum se explică tradiția Junilor, păstrată, iată, până în mileniul trei? Ce vrea sa spună despre sine și nu izbutește, această așezare bizară, cu câteva clipe înainte să piară, abandonată de cei care ar trebui să-i celebreze memoria? Mă preumblu în jurul bisericii încremenite în gerul solar și îmi spun că și casele au un fel anume de a se strange în jurul ei, de a se înghesui, încorsetate în străduțele înguste, de parcă ar cere protecție, de parcă biserica, Dumnezeul bisericii, le-ar putea salva, așa cum a facut și-altădată, într-un ultim gest protector.
El își are bârlogul cumva sub biserica, dacă se poate spune așa, pentru ca bătrâna casă cu cerdac este pur și simplu acoperită de umbra turlei. Casa Ion Barac, un monument românesc de arhitecturi. Urc treptele care trebuie să aibă câteva sute de ani, bat la ușă și îl găsesc înăuntru, în spatele unui birou modest, absorbit de studiul unor documente vechi. Din prima clipă văd prin ușile deschise camera vecinș, tapetatș cu tomuri groase legate în carton, văd pe pereți icoane iradiind lumina liniștită 
a unor secole trecute și, în aceeași clipă, înțeleg că el este stăpânul absolut al tuturor acestora. Are un aer liniștit și absorbit până în clipa în care începe să vorbească despre ceea ce-l interesează și atunci se transformă. Teologul Vasile Oltean dispare, ca și filologul, ca și profesorul Vasile Oltean, și în locul lui ramâne un personaj scăpărător, care punctează, valsează, eschivează, se joacă pur și simplu cu istoria, dispare în explicații pentru a aparea cu un citat din cine știe ce cronicar, un citat pe care-l spune într-o straveche limbă românească, cu ochii închiși. Poate că are vreo 50 de ani, ce contează, important este faptul că, după zeci de ani în care a stat printre arhive, el vorbește despre istoria Scheilor ca și cum ar vorbi despre propria sa biografie. Știu că el este stapânul muzeului din spate, cî cele mai vechi cărți ale românilor sunt acolo, atinse de mainile sale, că el este pasionatul care s-a zidit pur și simplu aici și s-a încrustat pe sine în trecut. El este omul de la care aștept explicația, descifrarea misterului, deschiderea porții către ceea ce Scheii au ca secret. "Ascunde Scheiul Brașovului un mister?", întreb, și el pare surprins puțin. Știu că ar vrea să-mi spună despre comorile lui inestimabile, adunate în muzeul primei școli românești, despre cartea de învățătură din secolul al XI-lea, mândria lui, știu că ar vrea să-mi spună despre Cazaniile și Psaltirile lui Coresi de la 1550, dar nu-i las timp. Și atunci, el clipește vioi, își trece mâna peste părul cărunt, peste bărbuța scurtă și zice că n-ar vrea să exagereze, dar Scheii sunt unul dintre cele mai grozave tezaure ale străvechimii românilor, ca Scheii sunt o enclavă fabuloasă, în care s-au păstrat cu puritatea cristalului limba, obiceiurile și cele mai vechi documente ale românilor, că Scheii sunt ca o secțiune transversală în istorie, ca o radiografie, ca o... "Asta căutam", îmi spun, și observ că el poartă haine pe jumatate de preot. "Cât de vechi sunt românii Scheilor, ce fel de enclavă este asta, ce legatură este între toate acestea și aerul bizar al locurilor? De ce stau casele Scheilor adunate în mod inexprimabil în jurul bisericii?" Zâmbește. Apoi, cu ochi scânteietori, fără a-mi lăsa timpul de a mai pune vreo întrebare, aleargă pur și simplu, vânturând istoria cu o rapiditate de necrezut, cu o uluitoare concizie, vorbindu-mi despre "băștinașii" de acum 60.000 de ani, despre urmele neolitice din peșteri, despre straniile populații care au trăit aici cu 4000 de ani înainte de Hristos, despre ceramica de tip Coțofeni, care s-a descoperit aici și care dovedește că, până la geto-daci, munții aceștia au fost locuiți fără încetare. "Istoria lasă urme nu numai în pământ", adaugă el cu o anume complicitate, "atunci cand oamenii locuiesc neîncetat timp de mii de ani în același loc, ceva din spiritul lor se imprimă în pământul, în piatra, în vestigiile lor, ceva rămâne și poate că acest ceva este... misterul despre care vorbiți și pe care îl căutați", adăugă el aproape în șoaptă, în timp ce eu observ că pentru profesor ultimii 2000 de ani, adică de la daco-geți încoace, par a nu mai ascunde nici un secret.
"Vasăzică, aici au locuit dacii, în... cele din urmă", zic, cu gândul la faimoșii șerpi-balauri care păzesc și astăzi porțile caselor din Schei, cu gândul la jocurile aburind de străvechime ale Junilor scheieni. El se luminează la față, se lasă pe spătarul scaunului, căci am ajuns acolo unde el voia, unde el aștepta să ajungem. "Da", zice arzând, "dincolo de poarta de piatră, sus, Între Chetri, cum se spune pe-aici, la locul numit Pietrele lui Solomon, a fost o așezare dacică, iar lucrul acesta a fost dovedit cu prisosință, deși săpaturile au fost puține. Acolo a fost o cetate aparținând populației autohtone înainte de colonizarea germană a Brașovului." Se apleacă înspre mine și mă privește în ochi. "Acolo se duc și astăzi Junii, dincolo de Poarta de Piatră, dincolo de Vama muntelui, acolo își țin Obiceiul, pentru că acolo a fost dintotdeauna, de când e lumea. Iar de jur împrejur, munții și dealurile sunt presărate cu urme dacice, pretutindeni sunt urme, fortificații și semne ale acelei lumi apuse din care ne tragem. Înțelegeți?"
Ieșim pe străduțele înguste ale Scheilor, pentru ca eu să văd cu ochii mei, să înțeleg, să simt lucrurile despre care el vorbește, numai că, înainte de toate, el m-a condus în cămăruțele pasiunii sale, acolo unde zecile de mii de documente stau aliniate cuminți în rafturile lor, purtând înauntru sufletul acestor locuri. El este singur în fața tuturor acestora. I-au trebuit zeci de ani ca să afle ceea ce știe, și-i vor mai trebui zeci de ani pentru a termina.
Suntem afară, în soare, și cuvintele sale îngheață în aer, se pulverizează, se împraștie, se fac una cu zidurile. Încep să înteleg ceea ce bănuiam: că aici nu a fost niciodată Brașov, că cetatea era nemțească și că românii din Schei erau niște străini, niște potențiali inamici, ținuți deoparte. Încep să înțeleg că nici românii aceștia, încăpățânați și orgolioși, descinzând din dacii munților, mândri și dârji, nu țineau să se amestece cu "cei din cetate". Locul era al lor. Ei aparțineau stâncilor și pădurilor, munților dimprejur, ei aveau pamânturile lor, pasunile lor, aveau stăpâniri peste munți, până în Buzău și până în Argeș, erau bogați și liberi. "Spuneți-mi ceva despre Juni, despre călăreții care își aruncă, și azi, buzduganele în cer." Mergem pe străduțe și bag de seamă că balaurii de pe porți aproape că au dispărut, că printre frumoasele, vechile căsuțe ale Scheilor au apărut vile urâte, cu un aer străin, ce par lipite acolo printr-un trucaj de prost-gust. "Obiceiul este atât de vechi, încât originile i se pot numai bănui în adâncurile timpului, dar este sigur că Junii au legătură cu o anume frăție între membrii comunității, este o chestiune care vizează apartenența la un loc și la o origine comuna. La 1455, atunci când s-au înălțat zidurile și bastioanele cetății săsești, locuitorii muntelui, apărătorii cetății de pe Tâmpa, au ramas pe dinafară. Străvechiul sat Cutun, din care nu a mai rămas decât o cruce de piatră datată 1292, pe care eu am salvat-o cu ajutorul Domnului, mărturisește ce s-a petrecut cu românii de-aici. Coloniștii nemți au vrut să marcheze inferioritatea lor, lăsându-i pe dinafară, numai că asta i-a salvat, i-a făcut să devină conștienți de ceea ce sunt și de unde vin, i-a făcut să-și recunoască apartenența la ceva diferit. Așa se explica de ce scheienii au fost permanent protejați de domnii munteni și moldoveni, de-o credință cu ei, așa se explică nenumărații ctitori ai Bisericii "Sfântul Nicolae", toți domni și boieri de peste munți. Enclava românească și ortodoxă a Scheiului trebuia apărată și întărită în marea de coloniști germani și unguri care o izolase în munți. În sensul acesta, Obiceiul Junilor este o carte de întemeiere, un străvechi ritual dacic, transmis din generație în generație, un act de identitate al Scheiului. La origini, Junii sunt o castă militară, ce reia pur și simplu obiceiuri dinainte de Hristos, în gesturi preistorice, a caror supraviețuire ni se pare uluitoare. Dar nu e nimic uluitor, căci istoria i-a condus către această prezervare poate unică. Dacă n-ar fi fost obligați să trăiască separat, poate n-am fi putut astăzi să vedem cu ochii noștri o replică a jocurilor rituale ale strămoșilor noștri daci."
Urcăm către munte, străduțele sunt din ce în ce mai strâmte, aerul mai tare, profesorul Vasile Oltean gesticulează, înghițind felii groase de istorie, creionând în tușe apăsate portretul colectiv al acestor mari și puri români ai Scheilor, arătându-mi cutare sau cutare troiță uitată, apăsând pe cutare sau cutare dovadă istorică. "Înainte de a fi fost o sărbătoare care se ține în a patra zi de Paști, obiceiul Junilor a fost o sărbătoare cosmică și păgână a primăverii, a vieții care învinge moartea, a primăverii care învinge iarna, asta a fost, gesturile pe care ei le fac sunt gesturi rituale ale unui cult religios precreștin, practicat pe înălțimile dealurilor și ale munților, acolo unde locuiau strămoșii. Obiceiul juniei avea acum 2000 de ani corespondențe la populațiile pregrecești, la ahei, la arcadieni, la tracii din Pelopones, la popoarele nord-germane și în general la indo-europeni, și totul se subscria acestei inițieri mistico-militare, numai că, vedeți, Dumnezeu a vrut așa, ca numai aici să se păstreze neatins, în Schei."
Tot mai strâns pe firul apei ce coboară din munte, Scheiul își ridica ultimele case până sus, în păduri. Aici zăpada este mai multă, aerul mai clar, vorbele profesorului curg în torente năucitoare. Fălcile muntelui strâng drumeagul în chingi și eu știu de la cineva că pe-aici era vechiul drum către Poiana Brașov. Trecem pe lângă zidurile părăginite ale unei mori de-altădată, ultima dintre zecile de mori așezate pe firul apei în epoca de înflorire a Scheiului, în timp ce profesorul vorbește despre organizarea militară a Junilor, despre cum era ales vătaful sau judele lor, șeful care trebuia să treacă prin adevărate încercări la fel ca și căpeteniile vechilor daci, despre cum era legat de o scară pentru ca apoi să fie chinuit, aruncat, lepădat în Groapa Dracului și apoi readus la viață, despre jocul Cățelei care de fapt, la origini, era un joc al lupilor tineri, pe cale să devină războinici adulți și care dansează dezlănțuit. "Domnule", zice profesorul, "ce dovadă vreți mai mult pentru faptul că aceste sărbători sunt precreștine? În ziua de Paște, atunci când popa cânta în biserică, junii cinstesc sărbătoarea creștină în felul lor, cântând afară, în fața bisericii, aruncând cu buzduganele lor legendare în aer, cântând la fluier într-o sarabandă tribală care, chiar și pentru un neavenit, n-are nimic de-a face cu creștinismul. Este bucuria ancestrala a sărbătorii păgâne".
Lăsăm drumul Scheiului și drumul vechi al Poienii, urmând serpentina neasfaltată ce urcă sus, până la Pietrele lui Solomon. Încă acoperit de zăpadă, muntele se desface în două stânci uriașe, albastre, între care se întinde o poiană luminoasă și plutitoare. Nu e nevoie de explicații ca să știi că acolo e vatra, începutul, locul străvechiului Obicei. Stâncile sunt găurite de peșteri cu povești fabuloase, păstrate și în numele vechi ale locurilor din preajmă, pe care oamenii le mai știu: "Vara, în locul acesta se petrecea un ritual fără egal, pomenit chiar și în cronicile germane, un ritual solar ținut în noaptea Rusaliilor, cand întreaga așezare, cu femei, cu copii, cu bătrâni, pornea spre Muntele Postăvarul, luând cu ei tot ce se putea transporta din gospodarie. Vataful și cu "războinicii" lui umblau din poartă în poartă și băteau cu șerpii de metal până când toți ai casei ieșeau și se încolonau cu mic cu mare. Urma un fel de exod straniu, pe coastele muntelui, prin frig, cu cântece și cu făclii, și ajungeau acolo sus târziu, spre miezul nopții. Așteptau apoi dimineața, și la răsăritul soarelui, mulțimea exploda în chiuituri și arunca cu tot ce avea la îndemână în soare, pentru a-l proteja de varcolacii care, conform unei tradiții, voiau să-l înghită. Vă puteți imagina scena aceasta, în care o întreagă comunitate, de la șefii militari pana la sugari, urca muntele pentru a-și proteja zeul? Este cultul solar al dacilor, nealterat, neschimbat, neatins, iar cultul acesta își avea apogeul primavara. Iată cum cercul se închide, cum totul se explică, cum șarpele de pe porțile scheienilor își găsește rostul și explicația, cum ritualul junilor devine dintr-o dată de claritatea cristalului, fără nici o taina. Știți, șarpele-lup, stindardul legendar al dacilor, era scobit, și cand vantul patrundea pe-acolo, șuiera. Dacii credeau ca astfel capteaza suflul vital, venit din univers, care-i va insufleți în luptă. Ei bine, s-ar putea spune că nu numai șarpele a supraviețuit, nu-i așa?" "Scheienii își au radacinile aici", spune profesorul, "satul dacic, pur și simplu, a coborat la vale în ultimii 2000 de ani, încetul cu încetul, împreună cu tradițiile sale ancestrale."
Străbatem iarăși Scheiul pe cursul apei, întorcându-ne către marea piață a Prundului, către biserica și către troița lui Ilie Birt. În tăcerea care se lasă, mă gândesc că locul numit Între Chietri are ceva în comun cu cel puțin alte două locuri din țară, pe care eu le-am vazut și unde am avut același sentiment de mister de nepătruns, de ceva care există și care-mi scapă. Unul dintre ele este satul Corbii de Piatră din Argeș, unde există o biserică rupestră scobită în stancă, în fața căreia sunt altare imemoriale. Cel de-al doilea loc, aproape identic, este satul Colți din Buzău, unde sunt aceleași urme ale unui teribil trecut nedeslușit și necercetat. Am coborât împreună cu profesorul și am aflat mii de lucruri care confirmă faptul că în Schei avem de-a face cu o felie de istorie neprețuită. Despre Obicei am aflat aproape totul, despre Juni și hainele lor, despre vorbele și cântecele lor, despre buzduganele lor, despre felul în care totul i-a ajutat pe oamenii aceștia să traverseze secolele cu un comportament de învingator. Mi-am spus ca despre toate acestea ar trebui scrise cărți și făcute filme, ar trebui strigat în gura mare, pentru ca toate acestea spun ceva despre noi și despre drumul nostru până astăzi. Numai că, dintr-un motiv greu de înțeles, în Schei, ca și la Corbii de Piatră, ca și la Colți, ca și în multe locuri în care istoria vie, pur si simplu izbucnește în șuvoaie, s-au așternut tăcerea și uitarea. Profesorul Oltean a scos, cu greutăți uriașe, câteva cărți care vorbesc despre marele adevăr și despre tezaurele inestimabile din Schei. Numai că nu este destul. Coborând către Biserica "Sf. Nicolae" din Prund, am vazut casuțele străvechi, strivite de vilele zilei de astăzi, am văzut troițele mutate, dărâmate, umilite, închise după garduri de fier, ascunse privirilor și amintirii. Și asta n-a fost totul. Am intrat din nou în muzeele ce înconjoară biserica și am vazut primele cărți românești cu alți ochi, vechi de sute de ani, am vazut prețul pe care ele îl aveau atunci, cand valahii aceștia singuratici ai Scheilor erau ajutați, prețuiți, protejați numai pentru că erau români. Unde a disparut conștiinta aceea a apartenenței la ceva, unde a dispărut respectul față de ceea ce suntem? Am vazut biserica aceasta a Scheilor lăsată în părăsire, după ce ea a fost timp de sute de ani simbolul acestui loc. Am văzut icoane superbe prăfuite, aruncate în colțuri obscure, cu fața la pereții coșcoviți, am vazut portretul lui Brâncoveanu pictat în chip de sfânt, căruia, din lipsă de bani, nu îi fusese curățată decât fața. Am admirat curajul acestui om, Vasile Oltean, de a se lupta de unul singur cu indiferența, cu neînțelegerea, cu obtuzitatea și cu sărăcia, în numele unui crez care ar trebui sa fie și al nostru, dar n-am putut scăpa de amărăciunea constatării că sunt puțini cei care înțeleg, și înca mai puțini cei cărora le pasă.
Apoi am ieșit afară, am vazut că biserica e mândră, cu capul în cer, am văzut cum se privește a sprijin cu troița lui Ilie Birt și mi-am spus că, totuși, ce n-a pierit în mii de ani n-o pieri acum, într-o clipă, și că, pâna la urmă, poate secretul supraviețuirii miraculoase a Scheilor e tocmai ritualul acesta al Învierii, al vieții, sărbătoarea aceasta păgână, dar și solară, pe care Junii au reușit s-o țină în picioare până astăzi, acolo, la obârșii, Între Chietri.
În curând, caii lor vor lua în copite asfaltul orașului.
Horia Turcanu
Poetul și scriitorul scheian Adrian Munteanu descrie prin sonete obiceiurile junilor brașoveni:
| Junii 1 (Defilarea Junilor) În semeţie s-a pornit alaiul.Spre Pietre râuri de mărgean pe ii.Privesc în jur sub ample pălăriiŞi trec solemn să ispitească raiul. Sunt Junii Tineri nişte cruzi copii.Se ţin de crupa cailor ca scaiulŞi-abia în Prund se-ntinde evantaiulAleselor veşminte din vecii. Braşovecheni şi Albiori în ceată,Cu cei Bătrâni şi-n urmă Dorobanţi,Se-nşiră lent cu râvna-n trup săpată Prin Şcheiul lor, descoperind savanţiCum din izvor se înălţau deodatăLumini eterne de-nzeciţi talanţi. | Junii 2 ( Aruncarea în ţol) Un sunet larg se-nalţă dimpreunăCu saltul pânzei ce ascunde faţaBărbatului cel sechestrat în piaţaCu Juni ce-aşteaptă clipa să apună. I-a apărut sub piele viu roşeaţa,Ca o sclipire leneşă de lună,Când surla-n Şchei neobosită sunăŞi braţe-aruncă în înalturi viaţa. Descătuşare din profunde glasuri,Iar trupul vine-n iureş spre pământŞi face-n ţolul sprijinit popasuri Ca să îşi ia din nou spre cer avânt.Uimit presimt, după alerte ceasuri,Că va ieşi din alb cerşaf un sfânt. |
| Junii 3 (Aruncarea Buzduganului) Picioarele au rădăcini în clisă.Privirea stă să biruie eterul.În palmă strânge cu tărie fierulCe-avea să-nfrunte clipa interzisă. Nu-l prinde-n urmă cu asprime gerul,Căci ziua lui e din vechimi decisăLa sărbători cu poarta-n veci deschisăSă se anine-n cuget giuvaerul. Zvâcnire-n braţ şi buzduganul suiePână la ceruri, despicând virilUn nor urcat pe vechea cetăţuie Cu voalul lui desfăşurat abil.Noi, jos, rămânem pe-un covor de cuiePrea osteniţi ca să-nălţăm un tril. | Junii 4 (Hora Junilor) Oricât ar fi de-nflăcărat avântul,Nu saltă-n seva vântului şi-a zăriiPiciorul smuls din platoşa uitării,Ca să apese răzvrătit pământul. Abia desprinşi din înălţimea scării,Cu calul murg ce şi-a oprit frământul,De mâini s-au prins şi-a amuţit cuvântulPe iarba-naltă-n marginea cărării. Un cerc solar, o linişte trufaşă,O ţintuire-n sângeratul prundDin centrul lumii ce-a rămas chezaşă La paşi solemni ce rosturi vechi ascund.În timpul scurs, vecia nărăvaşăÎnnoadă punţi, să inspirăm profund. |