Oameni obișnuiți din Scheii Brașovului, mai mult sau mai puțin familiarizați cu arta, dar iubitori de frumos, oameni care, poate, au ceva de spus...
Câteva poezii scrise de Mircea Bodean:
| Înfruntare Drumeț fără drum, cu gândul smintit,Pășești peste deal fără scop, obosit,Scoți lupii afară din dulci vizuini,Lăsându-i să treacă prin lume străini, Prin lume să tacă. Trăiești și te-admiri prin trofeul vânat,Prin sângele scurs dintr-un trup despicat,Lăsând iarba seacă de lacrimi și pas,Stârpești căprioare din tot ce-a rămas, Și totu-i o joacă. Zăpada e rece și umbrele-s reci,Ți-e rece privirea drumeț care treci,Gâtlej vertical te cheamă prelung,Prin stelele reci, reci suflete plâng, Când lupii provoacă. Privește-l în ochi călătorule orb,El vede în tine doar sufletul morbȘi urlă din suflet căci nu va mai știPlăceri amintite de colții gălbii, Atunci când atacă. | Leagăn în cer De dincolo de grijile mărunte,Din norii încălziți încet de soareÎmi picură un vânt ușor pe frunte,Iar ochii mi se umplu de răcoare, În piept îmi bate muntele din zareȘi inima mi-e singură pe munte. Clipesc și întâlnesc în depărtarePe omul singur, care singur zboară,Vis legănat, o rugă suitoareȚinută-n cer de-o aripă ușoară. Se leagănă rotind și urcă iarăÎn suflul cald al muntelui din zare. Îl simt aici, iar eu mă simt departe,Privesc în jos, cu mine stă pământul,Un leagăn din mătase îmi desparteUn gând al meu, cu tine-n două gândul. Privesc cum dormi și mă ridică vântulCe muntele din zare îl împarte. Sunt omul care zboară, zboară singur,Un braț de nor mă mângâie orbeșteTrăgându-mă-n înfioratul negur...Cel care mă privea, nu mai privește. Aud doar muntele cum îmi vorbeștePierdut în zare, pe pământ, nesigur. | |
| Îngeri din cenușă pentru Alexandra Născut ești copile în ceas neștiut,Cu trupul diform dar cu spiritul tot,Mă arzi cu privirea, mă apăr cum pot,Ești flacără vie, ești foc absolut. Spre viață îți duci neputința din trup,Răsplată nu vrei, nici pedeapsă să fii,Nici milă să ceri, nici să plângi nu vei ști,Puterea, adâncul, din tine erup. Prin lacrimi pierdute privesc și ascultȘi simt mai apoi cum spre mine se-ntind,Tentacule calde ce doruri aprind,Stârnind sentimente uitate demult. E muzica vie din pas chinuit,E lupta cu viața, efortul cel sfântCe pruncu-l închină aici, pe pământȘi jalea mă umple, căci eu sunt ferit. Pe față m-adie și-n pieptul meu stângO caldă cenușă mă scaldă cu foc,Din brațe, copile-ți cresc aripi în loc;Pe fruntea-ți de înger te mângâi și plâng... | Admetus Fragmente de șoapte cu noaptea coboară,Pe dealuri spărgându-se-n stele mărunteȘi mintea dormindă le cerne-ntr-o doarăPrin oarba fereastră, în foamea din frunte. E ceasul când ochiul spre sine se-ntoarceFerit de strânsori și de fatuitate,Privind către sorții divinelor parce,Când paingi mă leagă de vise uitate. Mă-ntîmpină Clotho torcându-mă-n fire,Lachesis – prea repede – gându-mi adună,Din neguri Atropos, cu ața subțireCe viața-mi măsoară, mă prinde de mână. Prin trupul meu mișcă astralele zâneTrăind fără viață și fără plăcere,Le simt mușcătura cum rupe din mine,Te simt și pe tine când plângi în tăcere. Alcesis, iubito, cu vin le îmbată,Dar lasăm-acolo, de-acolo iubesc,În dansul lor rece n-or ști niciodată:Da, moartea învinge, dar mort, te trăiesc! |
| Străjerul Falangele din umbră mă mângâie ușor.Trezit din somn sub salcia bătrână,din iarbă simt în nări mirosuri de răzor,odoruri mă cuprind din strâmba ei tulpină. Un cuc se curmă, mascând perfid destince-atinge orbește prea muritoare chipuri,reiterând ca umbra să mă petreacă lincu țipătul ei, de nelipsit, alături. O mare bucurie și tânguire mareauzul îmi pătrunde și mă pătrund în trupfiori ce se înalță și-apoi se pierd în zare,în suflet se topesc și zările se rup. Mă cheamă din înalturi, accept la rândul meu:e șoimul. Soț își cată priviri să ia la drum,parte a îmbrățișării pământului ca zeu.Sub aripi fericirea-i sub pavăză acum. În ochi mi se topește imaginea încet,cum zboru-i pleacă în rugăciuni slăvit,lăsându-mi moștenire o liniște de-ascet.Nu mai ascult sorocul de cuc înșiruit. mai - august 2014 | Toamnă târzie E vreme de nori,răcoare și ceață. Mă ia cu fiori. O pudră de ploimă udă pe față și calc în noroi. Prin frunze uscatese-amestecă vântul. Îmi trece prin spate. Privesc peste vreme:adoarme pământul, iar gândul se teme. O cută se-apasăpe chipul iubitei atât de frumoasă, Cu rece sfialăvin norii ursitei cu o fulguială. noiembrie 2013 |
| Poveste de la tata În Palatul Cu Armure, care stăpânește mareaȘi, prin străluciri trufașe, munții care-astupă zarea,Cel Ce-i Mare Peste Toate pentru sine a chematPe Omul Cu Priviri Furișe și pe Tristul Cocoșat.„Aplecați urechea bine căci nu-mi place să spun iară: Ieri zărit-am o copilă când priveam din turn afară.Mărunțică și mirată - abia-n lume s-a întrupat –Răspândind în jur puterea pruncului nevinovat.Am simțit lumină caldă ce cu ochii nu vedeai,Fluturi se-ncălzeau în raze-i ca un delicat alai,Mângâiată de adiere ce pe tâmplă abia se pune,Dăruită cu-o privire deschisă ca o genune. Am simțit că-mi intră-n suflet aer mult, curat și purCe părea să fie cheia timpului fără contur.Imboldit s-o iau în brațe, dar speriat că o fărâm,Frica m-a oprit. Pe mine!... Care munți pot să dărâm! Îngrozit de slăbiciune și de monștrii ce-i sloboade,De hulpavii care-n juru-mi stau ca pomii fără roadeȘi așteaptă un semn de-acuma Cruntul să se limpezească,Să mă piardă și să împartă moștenirea pământească...În vârtejul fără noimă care, negru, m-a cuprins,Am simțit o undă caldă ce privirea mi-a surprins;N-am știut în prima clipă de ce îmi dispar fiorii:Fața îi zâmbea spre mine, îi zâmbeau și ochișorii! Spuneți voi, sfetnici năimiți, pricepuți vă știe-o lume,Vreau copilu-n preajma mea. Spuneți, cum s-o fac anume?Vreau să-mi dea ce nu am încă și ce sufletul se roagă,Să îmi ostoiască viața, să am liniște și vlagă...” Omul Cel Șiret se trase mai la umbră și ferealăȘi rostește vorbe multe despre lege și tocmeală,Despre cum pot fi părinții înrobiți și ea luatăȘi cum legea e cântată pe mai multe voci odată.„Lucrurile se rezolvă într-un fel, să ne convină,Dacă știm să facem plată peste ultima centimă.” Înțeleptul Cel Diform a gândit mult înainteSă rostească, cumpănite, și el câteva cuvinte:„Fericit ești tu, Mărite, viața te-a cadorisitCu o mare de putere și-un imperiu de granit.Dar mai mult, Domnul – Milosul - ți-a trimis fără a cereCe nu ai putea obține nici cu bani, nici cu putere,Nici cu legile-ncurcate de limbă de avocat:Din lumina copiliței, zâmbetul nevinovat.” Cel Puternic Peste Toate a tăcut, s-a-ntors în loc,A simțit în ochi tristețea cum îl arde ca un focȘi apoi, o mulțumire. La poruncă a renunțat,Însă firea lui tocită, nu știu dacă s-a schimbat. 2010 | Viteaz, ostașul Pe o băncuță, căutându-și aniiÎnmiresmați de toamna ruginită,Cu gândul zăbovit printre decenii,Stătea ostașul cu tâmpla rănită. Privirea-și pierde deslușind istoriiTrăite-n lupte ce i-au fost sortite,Cu jale și-a răpus urmăritoriiOstașul brav cu brațele rănite. Scut viu, un suflet stavilă durerii,Își amintea de marșuri nesfârșite,De frigul crunt, de spaime și mizerii,Ostașul cu picioarele rănite. A mai murit puțin cu fiecareFrate căzut pe câmpul pustiit,Sunt toți cu el și le cere iertare,Ostașul trist cu pântece rănit. Nu-l știe nimeni, un bătrân prin parcuri,Cu ochi senini și fața liniștită,Îndură umilințe și batjocuri,Ostașul blând cu inima rănită. |