Troițele căpitanului Ilie Birt
Personalitate recunoscută în Șchei în veacul al XVIII-lea, Ilie Birt a fost un negustor de vază, luptător neînfricat pentru cauza românilor brașoveni.
Ilie Birt este și unul din ctitorii școlii de piatră din Șchei, etajată la 1760 și inițiatorul unor relații, mai ales economice cu ținuturile românești de peste munți, a rămas în conștiința localnicilor în special prin cele două troițe ridicate în Șcheii Brașovului.
Și totuși, cine este Ilie Birt? Poporul din Șchei îi păstrează amintirea ca pe a unui erou de baladă și legendă, fără însă a-i cunoaște în realitate biografia, păstrată încă sub colbul necercetării și al documentelor oficiale din veacul al XVIII-lea.
Născut în Șcheii Brașovului, ca fiu al unui „păstor de vite” la anul 1698, într-o familie de negustori, al căror venit provenea din negoțul pe care îl făceau cu produsele viticole şi animaliere cu Muntenia. Nu știm unde a învățat carte, dar actele Magistratului brașovean (cu care se afla mereu în conflict) confirmă adevărul că vorbea trei limbi: maghiara, greaca şi turca, alături de limba română și chiar germana (pe care o foloseşte în unele scrisori).
Acesta a fost unul din argumentele pentru care românii din Șchei îl folosesc pe Ilie Birt ca delegat permanent al lor la Viena, Buda, Cluj și în alte localități din țară și străinătate, apărându-le drepturile istorice de negoț. Ca membru al Companiei grecești din Brașov, autoritatea sa diplomatică este și mai puternică. Se iscălea „căpitan“ tocmai pentru a impune în fața autorităților cu care se afla în contact și această calitate o deținea ca fost căpitan în armata husarilor comandată de colonelul Springer.
La 1737, în timpul războiului cu turcii, își formează o companie, (în marea lor majoritate Juni din Șchei) și din însărcinarea comandantului suprem al armatei austriece, generalul Fr. Valis, câștigă o mare victorie în confruntarea cu turcii la Pitești, reușind să captureze 36 de prizonieri turci.
Pe lângă bogata sa activitate obștească și politică Ilie Birt se înscrie într-o tradiție locală, născută din obiceiul străbun al șcheienilor de a ridica la răspântii de drum cruci-troițe ca suport moral pentru călătorul creștin care se dorește străjuit de puterea divină în drumul său. Deși – după cum dovedesc documentele – Ilie Birt ridicase mai multe troițe, astăzi se mai păstrează doar două, în Piaţa Prundului şi alta placată pe casa sa, pe strada care-i poartă numele. Actul ctitoricesc al troiței din Piața Prundului este înscris în grafie chirilică pe faţada nordică a crucii menționând: „Cu vrerea tatălui şi cu desăvârşirea Duhului Sfânt, ridicatu-s-au această sfântă cruce întru cinstirea hramului a Sfintei Troițe cei nedespărțite, în zilele înălțatului împăratu K(arol) VI. 1738… de robul lui Dumnezeu Căpitan Ilie Birt și ro(a)ba lui Dumnezeu Neacșa i snă ego (și fiii săi) Ilie, Radu“.
Intervenții ulterioare de consolidare și restaurare au făcut aproape indescifrabile inscripțiile. Reparând troița la anul 1780, prin propria cheltuială, Ilie Birt așează o nouă inscripție, de data aceasta în grafie latină, inscripţia purtând în locul vulturului bicefal inițial, stema mare a României.
Interiorul capelei, care adăpostește troița, este mult mai bine conservat, zugrăvit în întregime în maniera veacului al XVIII-lea (ca şi paraclisele bisericii Sf. Nicolae, probabil de aceiași zugravi Raneti din Craiova).După ce în anul 1886, cu cheltuiala bisericii, troița este supusă unei noi restaurări, în 1920, pentru protecția ei se realizează actualul grilaj de fier.
Cea de a doua troiţă este ridicată după 10 ani, în 1748, în colțul casei sale, loc al bifurcării străzilor Pe Tocile și Ilie Birt. Ridicarea ei a stârnit nemulțumirea autorităților. „Acest vrednic de laudă căpitan – scria cronica anonimă a Șcheiului – multă gâlceava a avut cu Magistratul că puind o cruce lângă casa dumnealui, Maghistratul n-au vrut să-i îngăduiască și așa având multă gâlceava, au mers la Sibii și de acolo au adus poruncă și au făcut acea cruce. După aceia, puind Sfatul multă pismă asupra dumnealui au avut multă gâlceava”.
Deși reparată în anii 1830 şi 1900 (ultima dată de Vasile Muntean Dulcioiu și soția sa Paraschiva), acestei troițe nu i se mai pot citi azi inscripțiile, păstrate doar în cartea lui Candid Mușlea, din care cităm: „ Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, înălțatu-s-au această sfântă și dumnezeiască cruce în zilele înălțatei Crăiese i noastre Măriei Terezia, fiind mitropolit Pavel Nenadovici ol (din) Karloviț şi gubernator Haler Janos, de dumnealui Căpitan llie Birt… martie 5 văleat 1755. Popa Dimitrie (n.n. Duma, parohul bisericii din Șchei) “.
Anual Junii Brașoveni, încep ritualul lor din duminica primă după Paști (Duminica Tomii), înconjurând troița lui Ilie Birt din Șchei călări, cântând ,,Hristos a înviat”.
Fiind o zestre morală a românilor din Șcheii Brașovului, aceste troițe, pe lângă faptul că solicită îngrijirea din partea autorităților abilitate pentru păstrarea patrimoniului național, ar trebui să fie mult mai mult mediatizate prin mijloacele masmedia pentriu a fi cunoscute de turiștii care poposesc la Brașov.
preot şi protopop la Braşov.(12 XII 1813 - 28 VIII 1884)
S-a născut în Șcheii Braşovului, ca fiu al cunoscutului poet iluminist Ioan Barac, dascăl al școlii din Șchei și translator magistratural. Urmează cursul primar la școala de la „Sf. Nicolae”,după care a urmat dreptul la Cluj şi teologia la școala preparandială din Arad, pe care o termină la vârsta de 21 ani, la 30 iulie 1839. Diaconit la 31 mai 1840, în noiembrie 1849 a fost hirotesit protodiacon, iar în anul 1857, la propunerea protopopului Popazu, Reprezentanța s-a învoit ca Barac să fie sfințit preot supranumerar, ca astfel să poată funcționa în calitate de catihet al elevilor români de la școalele străine.
Casa Barac
Din căsătoria sa cu Elena Mărcuș (în matricula cununaților – Moarcăș), Iosif Barac a avut patru copii: Maria, măritată cu Gavriil Munteanu, directorul gimnaziului românesc (născută la 2 septembrie 1841, decedată la 5 martie 1874); Tatiana (născută la 7 ianuarie 1844, măritată cu învăţătorul – mai târziu directorul școlilor primare, Gheorghe –Moldovenescu Belissimus), precum și doi gemeni: Iulius și Victor, născuți la 5 noiembrie 1847, morți de timpuriu amândoi.
Încă din anul 1840, când era diacon, Iosif Barac funcționează ca învățător la școala de la Biserica „Sf. Nicolae”, iar din 1850 la Școalele Centrale, abia înființate. În calendarul cu semantism al Brașovului îl aflăm trecut ca „Protodiacon episcopesc” și tot atunci este pus în fruntea învățătorilor de la „școala normală română”, care funcționa în strada Ecaterinei (azi Constantin Brâncoveanu) și totodată ca rector al școlilor centrale (provizoriu, până la venirea la 1853, co-director al lui Gavriil Munteanu). Din 1854 figurează între profesorii gimnaziului inferior al școalei primare, unde Gheorghe Belissimus (cumnatul său) este director.
Dintr-un certificat semnat de protopopul Ioan Popazu și reprezentanța Bisericii Sf. Nicolae la 18 mai 1853 reiese că știa perfect limbile: română, germană, latină, maghiară şi sârbească. După ce, însă, Ioan Petric a ajuns protopop al doilea al Brașovului (în 1857), în 31 august 1859, episcopul Șaguna îl numește pe Iosif Barac „catihet al tinerimii noastre drept credincioase, ce umblă la școalele săsești și catolice din Brașov ... Pentru ca să se ridice vaza acestei chemări, s-a îndurat peste aceasta a-l hirotoni întru preot desăvârșit... şi dispune ca acesta să se dea la cunoștința tuturor și cu deosebire comunei de la Biserica Sf. Nicolae și părinților și pomeniților, pre plăcută știință și îndreptare…”. Din 1864 Iosif Barac este administrator al protopopiatului întâi al Brașovului.
Ca paroh, Barac a locuit mai întâi în casa părintească, iar când a ajuns protopop, i s-a dat spre folosință casa în care locuise Ioan Popazu, în Piața Prundului, nr. 3 (azi Piața Unirii - „Casa Barac”, care adăpostește Arhiva și Biblioteca istorică a Muzeului Bisericii „Sf. Nicolae”). Înainte de moarte cu vreo patru ani, a lăsat o fundațiune de 2000 fl., în favoarea exclusivă a corpului profesoral „iar prin testamentul său din urmă – scria directorul Ştefan Iosif – și-a eternizat numele, confiind toată averea sa școalelor. Memoria lui Iosif Barac se va păstra în analele institutului nostru pentru binecuvântare”.
Se stinge din viaţă la 28 august 1884, lăsând prin testament „Fundațiunea protopopului Iosif Barac Nr. II, ale cărei venituri să se capitalizeze până se va dubla capitalul, apoi interesele să se folosească pentru nevoile școalelor” şi 1000 fl. Bisericii „Sf. Nicolae” „pentru săracii greco-orientali din Șcheii Braşovului”. Tot Bisericii „Sf. Nicolae” îi mai lasă o candelă de argint şi 400 fl. pentru a se face an de an parastase în fiecare duminică, după ziua înmormântări sale. Alte legate sunt pentru Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din Satulung (300 fl.), pentru susținerea școlii confesionale; celeilalte Biserici de acolo, a „Sfinţilor Arhangheli”, tot ca ajutor pentru școală, îi lăsa 300 fl. În acelaşi scop lasă câte 200 fl. Bisericii din Zizin și celei din Baciu și alte 200 fl. fondului protoprezbiterial din tractul I al Brașovului, căruia, la înființare, i-a mai oferit 100 fl.
(Vasile Oltean, Configurația istorică și bisericească a Brașovului (sec. XIII-XX), Editura Andreiana, Sibiu, 2010, p. 376-381).
General maior Mircea Vlaicu din Scheii Braşovului
Generalul maior în retragere Vlaicu Mircea Toma, este fiu al Braşovului. S-a născut în 26 februarie 1922 şi anul acesta împlineşte 92 de ani. Este scheian şi a locuit în anii adolescenţei în casa părintească din str. Comuna din Paris nr. 5 fostă Morilor şi Vasile Saftu. Părinţii săi Radu şi Elena (n. Furnică) au avut patru copii, Aurelia, Silvia, Mircea şi Cornel. Arborele genealogic atestă faptul că familiile Vlaicu şi Furnică sunt familii cu vechi tradiţii din Schei care au numeroşi urmaşi. Tatăl Vlaicu Radu a mai avut trei fraţi şi două surori iar mama Elena a mai avut 7 fraţi şi 6 surori. Mircea Vlaicu a urmat scoala primară la Ion Popazu şi a absolvit liceul Andrei Şaguna în anul 1940-41 chiar când s-a declanşat cel de al Doilea Război Mondial. Fiind Şagunist, Scheian şi membru al Asociaţiei Scheii Braşovului i-am luat un scurt interviu pentru revista noastră.
- Cum aţi început cariera de militar?
- În toamna anului 1941 după examenul de admitere la facultatea de drept am intrat în rândurile celor care trebuiau să-şi apere ţara. Am fost încorporat într-un regiment de cavalerie din oraşul Roman şi selectat să urmez Şcoala de ofiţeri din Sibiu. După absolvirea şcolii am fost repartizat la Centrul de Instruire al Cavaleriei din Sibiu cu gradul de sublocotenent. Am făcut parte din escadronul 41 Transmisiuni în calitate de cdt. de pluton.
- Începuse războiul, în ce împrejurări aţi ajuns pe front?
- În seara zilei de 30 iulie 1943 unităţile noastre în urma ordinului de plecare pe front au pornit călări în direcţia Sura Mare spre Mediaş unde am intrat în dispozitiv şi în luptele ce au urmat în Transilvania. Am ajuns în Blaj, Turda, am traversat râul Mureş călări şi am ajuns pe înălţimile localităţii Mirăslău unde au fost lupte crâncene cu mari pierderi de oameni şi materiale. De aici ne-am retras la Sibiu pentru refacere.
- Cât timp aţi rămas la Sibiu?
- După două luni am fost din nou trimis pe frontul de operaţii, peste Tisa în Ungaria unde mi-am regăsti unitatea şi noul pluton. Am participat la luptele de la Debrecen – Miskolc din Ungaria apoi în Munţii Tatra din Cehoslovacia. În iarna aceea zăpada ne ajungea până la piept. Am traversat văi adânci, poiene şi după lupte deosebit de grele pe întegul front am ajuns până la Brno şi Praga.
- Cum aţi ajuns din nou în ţară?
- În iunie 1945 am pornit cu comandamentul diviziei de cavalerie călări sau pe jos spre ţară. La graniţă am primit vestea neplăcută că voi trece în viaţa civilă ca necorespunzător politic. În acele timpuri, la 24 de ani, cu greu am găsit un serviciu. În 1946 m-am angajat la Regionala C.F.R. ca şef de birou până în 1952 când am fost rechemat în armată. În perioada aceasta am absolvit Academia Comercială din Cluj care se mutase provizoriu la Braşov.
- Ce a urmat după aceea?
- Din 1952-1960 ca militar am fost repartizat în 6 unităţi, ajungând până la gradul de maior. În perioada 1956-60 am făcut parte dintr-o unitate din Cluj în cadrul Controlului de Stat. A urmat apoi o nouă perioadă când foştii ofiţeri nu erau primiţi în serviciu pe criterii politice, aşa că cu greu m-am angajat la Colorom Codlea apoi la Regionala de Drumuri şi Poduri până în 1980, iar din 1995 fac parte din Asociaţia Veteranilor de Război filiala Braşov unde în prezent îndeplinesc funcţia de preşedinte.
Tabloul activităţii d-lui general Vlaicu ar fi incomplet, dacă nu am adăuga aspectele actuale privind preocupările domniei sale în calitate de Preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război din România, filiala Braşov şi membru în Consiliul Judeţean al Persoanelor Vârstnice - Braşov. În această calitate participă lunar la şedinţele prezidate de Prefectul Braşovului susţinând probleme de maximă importanţă referitoare la viaţa şi drepturile veteranilor de război şi a văduvelor de veterani, precum şi a celorlalte persoane vârstnice din judeţul Braşov. Despe toate aceste preocupări mi-a vorbit vicepreşedintele filialei, consilierul juridic, col (r) Ştefan Ghica, membru al Asociaţiei Scheii Braşovului.
Mulţumind pentru interviul acordat, în numele Asociaţiei Scheii Braşovului şi al meu personal, îi urăm d-lui general Mircea Vlaicu un călduros „La Mulţi Ani” şi multă sănătate!
Prof. Eugen Moga