Cuvânt spre continuitate
Moto: Nu lucrul făptuit ne înalță, ci făptuirea lui
În copilărie, când am trecut cu puțin de trei șchioape și am început să mă aventurez în afara curții, am descoperit locul acela minunat de pe deal, căruia lumea îi zicea „la cruce”. Era „Crucea de la Cutun”, cea dintâi, făurită cu aproape șapte veacuri înainte de a fi și eu însumi parte a acestei lumi. Nu știam că mă născusem acolo unde românii din Brașov au hotărât că trebuie să lase urme prin istorie: Cutun, cătunul din Șchei. Dar aceasta am aflat-o mult mai târziu…
Locuiam în ultima casă de pe partea mea de pe strada Alexandru Petofi, așa că îmi era ușor să o zbughesc drept pe deal în sus, să ma urc în merii și prunii nimănui, să mă joc de-a v-ați ascunselea pe lîngă acea îngrăditură misterioasă, acoperită, semănând cu o căsuță și vopsită prin grija nu-știu-cui într-o culoare închisă. Uneori îmi strecuram privirile printre zăbrelele din lemn și deslușeam crucea încercând să înțeleg imaginile zugrăvite care se ascundeau printre umbre. Cu tot efortul pe care îl fac acum să îmi amintesc acele imagini, acestea încă stau în umbră, iar umbra aceea parcă este din ce in ce mai adâncă.
Revăd acum Crucea, dusă la adăpost de hulitori lângă o biserică-fiică și protejată intr-un acoperământ de sticlă, apoi mă gândesc la părinții mei și, dincolo de ei, văd toți părinții din lume. Au apărut în viața noastră în momentul în care ne-au dăruit din viața lor, apoi au înfruntat ploile și vijeliile vieții stând drepți în credință, străjeri ai trecutului, ocrotitori ai prezentului și oferindu-ne acel sprijin suficient pentru ca noi să putem ridica lumea ce va să vină.
Așa și Crucea de la Cutun, ca un cuvânt cu rădăcini din stejar, adânc înfipte în pămînturile acestea a fost sorocită să fie sprijin în credință, străjer al trecutului, ocrotitor al prezentului și înălțare spre viitor. Nu a făcut asta singură. Scheienii au ridicat mereu cruci care desenează în istorie conturul orașului ca cercurile unui trunchi de stejar. Cred că asta ne-a apărat și am rămas aici răbdând toate pârjolurile, oropsirile și nedreptățile istoriei.
Acum noi suntem părinți la rândul nostru și aflăm că multe trebuie să facem ca să ne privim urmașii cum prind puteri, dar în viitorul meu a apărut ceva nou: a venit rândul meu să păzesc trecutul. Poate este suficient să așez o coajă subțire din sticlă peste cruce, dar mă întreb dacă și părinții noștri pot fi apărați de un geam. Poate este rândul nostru să-i ocrotim, să le fim sprijin, dar se vor învoi ei vreodată să intre acolo?
Părinții mei vor spune să-i las să simtă vântul și ploaia, soarele și zăpada și să-i las să-mi fie sprijin mereu, îndrumându-mi răscrucile vieții. Eu am să-i las, pentru a nu-mi pune mintea cu ei și poate într-o zi, văzându-i mereu, chiar am sa-mi dau seama câtă dreptate au.
Crucile au trecerea lor prin lume, ca și oamenii. Au brațele larg deschise, așa, ca părinții noștri, că să ne primească, apoi să ne ocrotească, apoi așteptând să se lase luate. Să lăsăm troițele la locul lor căci, privindu-le trecător, ne îndrumă subtil. Soarele, vântul, ploaia, pământul și călătorii drumului sunt tot ceea ce le este de trebuință. Într-o zi, cu toată grija noastră, nu vor mai fi acolo, dar noi vom făuri pe locul lor, spre amintire și continuitate, altele întru ocrotire și vom mai crește un inel al istoriei.
Așa cum și noi, pe nesimțite, o să ne aflăm în locul parinților noștri, așteptând cu brațele larg deschise.
Cu respect, M.B.