Timpul...
Odinioară, drumurile Șcheilor erau mărginite de porți meșteșugite cu grijă pentru trăinicie și frumos, străjuind strașnic intrarea în gospodării cu case nu prea mari în care soarele intra prin ferestre mici și cochete.
O portiță c
u boltă rotundă rostuită pentru intrarea oamenilor și făurită în așa fel că numai femeile și copii puteau să treacă fără să se aplece, iar alăturea poarta cea mare pentru trecerea carului încărcat cu vârf, adăpostită sub un acoperiș menit să-i mai ușureze din povara anotimpurilor. Stâlpii masivi din lemn de stejar susțineau cu ajutorul unor balamale zdravene, care încă purtau urmele barosului mânuit de brațele vânjoase ale fierarului, canatele grele cu motive romboidale intărite cu fiare groase și ținute de nituri mari, iar, pentru a mai îndulci din aspra aparență, valurile unei fine dantelării din lemn încurcau privirile oricui ar încerca să iscodească pe deasupra porții.
Așa îmi amintesc vechile porți printre care treceam când eram copil: un numitor comun al diversității formelor care îmi însoțeau privirea.
Primul lucru care îți atrăgea atenția era șarpele cu coada în spirală, cu solzii gravați pe trupul din fier negru, singurul care îți putea vesti prezența cu bătăi de ciocan în floarea metalică răsărită în inima portiței, asta dacă aveai indrăzneala și puterea să-l mânuiești!. Apoi, dacă îți mai rămânea ceva vlagă apăsai pe mânerul în formă de ciupercă al unei broaște antice acoperită cu o pavăză din tablă de fier, lucrată manual în formă de... broască(?!). Un arc încăpăținat rezista până în ultima clipă pentru a ridica în cele din urmă limba zăvorului prin mișcarea unui mecanism simplu, prins de poartă înspre interiorul curții. Ivărele lungi, care ferecau porțile cele mari numai din interior, păstrau amintirea mâinilor aspre ale bărbaților care puteau să le ridice dintr-o singură mișcare cu hotărârea omului care își păzește familia și agoniseala.